Ce am invățat, ce nu am invățat și ce ar fi fost bine să învățam din criză?

Business Magazine

La o conferinţă, în februarie 2009, povesteam cum lucrurile de atunci încoace nu vor mai fi ca înainte şi cum cel mai important lucru în criză este să te mulţumeşti cu mai puţin, să ai parteneri de încredere, puternici, să construieşti investind în viitor. Apoi l-am citat pe Einstein…

Mă uit acum în urmă şi mă întreb: cât de mulţi am conştientizat atunci impactul faptelor noastre, de a face sau nu lucrurile potrivite perioadei premergătoare crizei? Iată că au trecut de atunci aproape cinci ani şi nu mai ieşim la liman, culmea fiind că nici nu înţelegem „de ce?”.

Nu ieşim, printre altele, şi pentru că am transformat criza într-o problemă existenţială profundă, care şi-a pus amprenta vizibil pe toată societatea. Am intrat într-un cerc vicios, din care nu reuşim să mai ieşim – tocmai pentru că avem reacţii întârziate la transformările care se produc pe toată planeta. Am ales să stăm în zona prudenţei excesive, care, de fapt, „dăunează grav sănătăţii” şi mai ales progresului unei pieţe emergente… Am evitat să valorificăm nenumărate oportunităţi, ocaziile acelea când ar fi fost înţelept să urcăm în tren în loc să ne mirăm întruna cum pleacă trenurile din gară.

Pe de altă parte, cum în criză nu există numai perdanţi, unii dintre noi am învăţat că viaţa nu se opreşte şi nici consumul; drept urmare, am căutat să atragem consumatorii să intre în curtea noastră! Dovadă că există consum şi în 2013, după sfârşitul lumii mayaşe, că în zilele de lucru este aproape sufocant să circuli prin oraş, iar în week-enduri – dacă vrei să te relaxezi, e de preferat să eviţi mallurile supraaglomerate din oraş.

Am învăţat cum cooperarea armonioasă dintre oameni este cheia ca să rămâi puternic şi să ieşi întărit din criză. Am mai învăţat să redimensionăm planurile şi să realocăm resursele, prioritizând; să ne uităm cât mai puţin la televizor şi să nu stăm în preajma pesimiştilor, pentru că riscăm să ne ia valul lor de autoconsolare; să căutăm şi să identificăm oportunităţile pentru noi şi pentru compania în care lucrăm, concentrând toate energiile pozitive pe soluţii şi nu pe probleme.

Am mai învăţat că nu este necesar să urcăm în avion ca să vedem pădurea dincolo de copaci – este suficient să urcăm – încet, dar sigur – dealul şi, dacă nu putem singuri, să legăm alianţe! Am învăţat că şi în criză este bine să iei decizii: bune, rele – cum or fi ele, evitând astfel amplificarea blocajelor. Să facem ceea ce ştim să facem mai bine, să nu îi privim pe colaboratori ca pe nişte duşmani, ci să întindem mâna şi să legăm parteneriate, pentru că nu este nevoie neapărat să reinventăm roata. Să continuăm să fim cât mai activi şi nu pasivi: să ne mişcăm, să fim dinamici şi să interacţionăm cu cât mai mulţi oameni şi în cât mai diverse spaţii.

Ce mi se pare că nu am învăţat?
Nu am învăţat să fim veseli; oricum nu excelam nici înainte… Să nu fim aroganţi sau indiferenţi şi să nu ne panicăm; să încercăm să trăim ca înainte, şi aici nu mă refer la bunăstarea materială, ci la maniera în care reacţionăm, atunci când ieşim din tipare şi lăsăm vieţile noastre să se modeleze după amprenta pesimiştilor din exterior; să avem un optimism moderat, adică „să nu ne tăiem craca de sub picioare”; să rămânem civilizaţi şi să promovăm valorile; să încercăm să transformăm lucrurile, conştientizând că doar adaptarea la context nu mai este cartea câştigătoare; să învăţăm cât mai multe lucruri noi şi, mai ales, să fim deschişi să încercăm lucruri noi; să încetăm să ne plângem de milă, pentru că vremurile se schimbă mereu, iar veşnicia nu există; că banii se câştigă mai greu ca înainte şi cu efort susţinut.

Şi, în fine, n-am învăţat că dacă nu avem chef de muncă, să lăsăm pe alţii să muncească, cu toate consecinţele care decurg din asta.

Ce ar fi fost bine să mai învăţăm cu toţii?
Că, la nivel de vârf, fie în management, fie în alte sfere decât business, este nevoie de mai multă implicare şi de cât mai multă comunicare directă cu cei mulţi; că trebuie să gestionăm raţional resursele financiare: atât în business, cât şi pe plan personal; că, pe cât posibil, trebuie să nu renunţăm la lucrurile pentru suflet şi să ţinem aproape prietenii.

Ar fi fost iarăşi bine să învăţăm să construim valoare pentru vremurile mai bune, investind în viitor; să nu ne batem joc de oameni, din disperarea de a face „aceiaşi bani ca în vremurile bune”; să îi respectăm mai mult, pentru că oamenii nu sunt doar nişte instrumente de lucru, ci resursa şi valorile cele mai de preţ; să înţelegem efectul de bumerang, dacă renunţăm la calitate; să nu schimbăm „o pălărie cu altă pălărie”, migrând dintr-o companie în alta: asta nu ne scapă de responsabilităţi şi, mai ales, nu diminuează stresul.

Vremurile de criză, pentru cei înţelepţi, înseamnă întotdeauna progres. Istoria omenirii demonstrează acest lucru. Einstein spunea: „Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate apărea pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progrese”… Dacă l-am fi luat în serios la început, probabil că ne-ar fi deja mult mai bine.

Abonează-te la newsletter !

Fii la curent cu ultimele noutăți și articole.
Nume
Prenume
Adresa de email